Hribii Cenușii

Boletus Edulis

Catalogat prima dată ca ciupercă comestibilă în 1782, de către Pierre Bulliard, hribul cenușiu este cel mai întâlnit tip de ciupercă comestibilă. În țara noastră este numit hrib (nume provenit din slavă), pitarcă, pitoancă (românesc) sau mânătarcă (bulgăresc). Este un burete din familia Boletaceae, regnul Boletus, relativ nou (cu o vechime datată de 30 – 40 milioane de ani), spre deosebire de jurasicele Agaricus. Poate fi descoperit în întreaga Europă (în special Grecia, Italia), dar și peste oceane, în Mexic, Maroc și în vestul Americii de Nord, în regiunea Munților Stâncoși. Se regăsesc chiar și în Asia.

Hribul este un burete cu picior gros, cu pălărie mare, cu o carne albă compactă, ce devine mai puțin gustoasă pe măsură ce se coace, îmbătrânind. Este o ciupercă cu un miros plăcut, slab de fructe, de pădure. Hribul este însă unul din bureții foarte rapid năpădit de larve. La maturitate, există exemplare care pot depăși un kilogram.

Își au habitatul în pădurile de stejar, pin, molid, castan, mesteacăn, putând crește atât solitar cât și în grupuri. Sezonul de culegere al Boletus Edulis este din iunie până în noiembrie. Specificitatea lor vine din faptul că dau un rod extraordinar după ploile abundente.

În Italia, crește aproape de Parma, fiind o specie protejată. Pe cuprinsul țării noastre se culege abundent și este printre soiurile preferate de ciuperci comestibile. Existența lui străveche a fost valorificată în foarte multe ocazii, hribii fiind extrem de delicioși și atractivi ca textură. Sunt exportați în toată lumea în formă naturală, uscată sau conservați în borcane închise etanș, cu mix de saramură sau alte substanțe. Hribii sunt considerați ca fiind parte a ciupercilor de calitate.